Macel 7.0

De vreo două săptămâni încoace mă îngrozesc din ce în ce mai tare de ceea ce îmi descopăr. Bucăţi lipsă, prost ansamblate, bucăţi de la alţii, puse pe dos, cu faţa în spate. Şi aşa mai departe. Nu-mi amintesc să-mi fi dat vreodată acordul pentru un astfel de măcel. Dar lucruri se întâmplă fără voia nimănui. Se întâmplă şi basta. Rău făcut pentru unii, miere pe pâine pentru alţii.

Mă îngrozesc dar tot degeaba până una alta căci, odată cu trecerea timpului, nu mă mai recunosc mai deloc. Îmi “văd” bucăţile lipsă pe faţa celorlalţi, lipite în silă în locurile lor lipsă, încercuite apăsat pe trupurile încovoiate ale celor pe ducă sau puse doar în stoc, ca piese de schimb pentru vremuri grele şi gri.

Pentru moment se anunţă doar zile verzi, crud de verzi, enervant de verzi. În astfel de condiţii dreptul la ripostă îmi este complet interzis. Nu pot decât să sufăr în tăcere aşteptând ca vremurile şi mentalităţile să se mişte din staticul inabordabil al prezentului.

Căci, de vreo 6 luni încoace, ne-am prins în bucla aia nenorocită a timpului agăţat de cea din urmă a clipă a momentului în buclă infinită (votat de majoritatea absolută deci greu de combătut).

De vreo 6 luni încoace ne măcinăm între noi, prefăcându-ne că evoluăm prin schimburi echitabile de bucăţi în stânga şi în dreapta – cam în toate direcţiile defapt. Ni s-a promis declasarea nesfârşitului la rang inferior (se pare că s-au constatat pierderi masive şi un indice de ineficacitate până acum niciodată atins).

Aştept cu sufletul la gură momentul sfârşitului momentului în buclă. Da, sufletul mi s-a permis să mi-l păstrez – cum s-a zvonit multă vreme că haosul sufletelor amestecate ar cântări mult prea mult peste ceea ce momentul în buclă ar putea duce, s-a hotărât într-un sfârşit că ne putem păstra (doar) sufletele pentru noi. Resturile fiind obligaţi să ni le punem la vânzare.

Zvonul zilei de azi pare să fie o chestie cu o întâlnire pregătită de ceva vreme dar decalată de vreo 5 ori până acum de diferite alte momentele în buclă votate şi lansate în ordine cronologică. Se zice că ne vom putea reface bucăţile pierdute cu vârf şi îndesat. Că vom putea alege pe alese, la preţ soldat, bucăţi din cei cu care ne vom întâlni în mare pompă.

Îi plâng de milă pe cei cărora încă nu le pot spune nicicum. Cu aproape ultima lacrimă din stoc. Ce vor avea în schimb – strălucitoare bucăţi amestecate din ceea ce am fi putut speră odată a putea deveni – nu vor dura mai mult decât o eternitate scurtată la maximum de crize peste crize. Căci efemeritatea dorinţelor nepuse în practică nu poate dura la nesfârşit.

Le plâng de milă continuând să mă îngrozesc de rebuturile-(mi) moştenite de la unii şi alţii pe care va trebui să le negociez în schimburi favorabile şi fără urmă de compasiune pe faţă.

Mă uit la ceasul mare agăţat de timp. N-am înţeles niciodată de ce vremea trece de la stânga la drepta fără scurtături posibile.

Mă uit şi aştept să treacă.

(Dincolo de aparenţe)